Zona Gay

Avem de-a face cu superficialitatea în fiecare zi. Pe stradă, pe net, nu contează unde. E peste tot. Şi mulţi n-au nici o problemă cu asta, fiindcă majoritatea e constienta  că arată măcar ok, dacă nu chiar foarte bine… Dar cum rămâne cu cei care nu sunt conştienţi de asta, complexaţii? În special adolescenţii. Ei sunt cei care se pregătesc să înfrunte lumea cea mare şi rea în viitoarea lor viaţă de adulţi şi până la vârsta la care au ajuns au constatat multe lucruri despre oamenii din jurul lor. Cel mai mare şi mai rău este superficialitatea. Este atât de acceptată, încât nimeni nu-şi pune problema că ar fi ceva rău în ea. Cu unele excepţii, care nici nu se fac auzite. Vedem tot felul de modele la tv şi reviste, dar ele atât oferă: o suprafaţă lucioasă, frumoasă, care n-are nimic în comun cu conţinutul real al persoanei pozate. Nu poţi să-ţi dai seama ce gândeşte, fiindcă frumuseţea îţi interzice acest lucru.

Ne permitem să spunem despre cineva sau ceva că ne place bazându-ne numai pe impresia care ne-o creează. De multe ori, această impresie ţine de percepţia noastră, deci e ceva de natură psihologică. Dar cei mai mulţi nu văd aşa, ei doar se uită la ceva şi asociază impresia cu ceea ce au văzut. De unde ştim că avem dreptate? Aşa, pur şi simplu, că ne-a venit nouă, fără nici o bază.

Ştim cu toţii despre ce vorbesc aici. După primele rânduri ale unei conversaţii virtuale, deja apare binecunoscuta cerere a pozei. Şi cei mai mulţi se justifică astfel: “Vreau să ştiu cu cine vorbesc”. Sincer, mi se pare cea mai tâmpită scuză pe care am auzit-o vreodată. Şi totuşi, înghit în sec şi mă prefac că o cred. Ofer şi mi se spune la fel de sec: “Îmi pare rău, nu eşti genul meu”. De multe ori nici nu primeşti poza celuilalt, fiindcă – cred – celălalt gândeşte că nu mai are rost. Dar tot ţepuit mă simt, oricât de înţelegător aş fi. Fir-aţi ai dracului de leneşi şi neciopliţi ce sunteţi, nu moare nimeni dacă daţi o poză, indiferent dacă are rost sau nu! Măcar cel cu care vorbeşti să fie de acord cu tine, că nici pentru el nu eşti genul lui! Dacă tot îi dăm înainte cu coperta lucioasă!

Am impresia că nimeni nu s-a prins pentru ce naiba mai există netul, dacă tot există aceleaşi pretenţii ca şi în viaţa reală: “Vreau să arăţi bine, să-mi placi, şi atunci vom vedea ce vom face mai departe”. Nu prea sunt de acord cu asta, şi aduc în discuţie un film pe care l-am văzut în urmă cu ceva ani, unde un tip jucat de Steve Martin conversa cu un creier aflat într-un borcan cilindric umplut cu formol şi care avea o voce feminină. Tipul, pe măsură ce conversa cu acel creier, se îndrăgosti de… acel creier şi se hotărî să-l pună în capul nevestei sale, o femeie frumoasă, dar dată dracului, pe care o detesta de ceva vreme. Dar planurile nu-i merg bine şi ies tot felul de situaţii comice (deh, era o comedie) şi creierul acela sfârşi în capul unei grăsane, care – se pare – era adevărata proprietară a creierului. Personajului principal nu-i păsa cum arată acea femeie, aşa că s-a hotărât s-o ia de nevastă şi iată happy-end-ul. Din păcate, nu mai ţin minte titlul acelui film, l-am văzut mai demult la tv.

Şi mai era un film, You’ve Got Mail, cu Meg Ryan şi Tom Hanks. În viaţa reală, cei doi sunt rivali de afaceri, iar în viaţa virtuală îşi scriau e-mail-uri sentimentale fără să cunoască identitatea celuilalt. La sfârşit, cei doi se întâlnesc şi se acceptă unul pe altul, deşi înainte erau dispuşi să ajungă la cuţite.

Ce au în comun cele două filme? Acceptarea faptului că omul vieţii tale se poate încadra exact în anti-standardele tale. Şi nici nu-i rău… Dacă mi s-ar fi spus că voi fi într-o relaţie cu un profitor, l-aş fi făcut nebun pe prezicător, fiindcă nu-mi plac deloc astfel de persoane. Dar uite că m-am îndrăgostit nebuneşte de unul şi îi dau bani de câte ori îmi cere. Tocmai fiindcă îmi dau seama ce urmăreşte, îl mint din când în când şi îi dau mai puţin decât îmi cere. Poate nu-i dragoste, dar e un fel de compromis între inimă şi raţiune. Partea bună e că ne întâlnim destul de rar, deşi în acelaşi timp e şi rea. Mai ştiu că o astfel de relaţie nu are cum să dureze, dar atâta vreme cât merge, o savurez până la sfârşit şi apoi voi căuta pe cineva care să-mi facă viaţa mai interesantă, nu mai contează cum. Am întâlnit un nebun cu acte în regulă, un hoţ, un prefăcut şi mulţi alţii. Fiindcă fac parte din trecut (deci nu şi din viitor), mă fac să zâmbesc amar de câte ori îmi amintesc de ei. Uneori am impresia că sunt un magnet pentru tipi defecţi, dar farmecul e dat de aceste defecte, cumva. Dacă aveam un tip care ar fi sută la sută de calitate, poate m-aş fi plictisit de el, cred. Ce e amuzant e că înainte mă întrebam de ce i-am întâlnit, cu ce am greşit, că aş fi dat timpul înapoi ca să-i evit. Dar apoi am ajuns la concluzia că nu e loc de regrete, că de fapt viaţa nu poate fi frumoasă sau interesantă fără defecte. Şi ca să vedem asta mai clar, trebuie să rupem coperta aia lucioasă… sau măcar s-o îndoim, să vedem ce e dincolo de ea.

Foto: M. Pitt